Expresivitatea trupului și culorile pe care le-a îmbrăcat de-a lungul istoriei
Cu siguranță vedem în artă imagini care ne trezesc interesul, lucrări pe care le înțelegem mai mult sau mai puțin, ne plac sau nu, ori în care ne-am putea regăsi. Lumina și umbra ne ajută, în pictură, să construim volume. Pe suprafața bidimensională artiștii au redat nu numai forma fructului, copacului, cerul, ci au avut ca subiect predilet omul. Toate schimbările infățișării firești pe care artiștii le-au surprins de-a lungul istoriei, ne ajută la o mai bună înțelegere a motivelor și contextului în care s-au produs. Mai mult decât atat, se poate descoperi vârsta, statutul social, starea de sănătate și chiar societatea în care a trăit persoana.
Având ca punct de plecare popoarele primitive este ușor de înțeles dorința lor de a-și schimba înfățișarea. Înspăimântarea adversarului, camuflajul, ritualul, rangul, dorința de a împrumuta din puterea ori comportamentul unui animal, protecția, sunt doar câteva din argumentele care au condus la unele schimbări a felului în care arătau în mod natural. Astfel vedem primele intervenții pe piele prin pictare, tatuare ori vopsirea parțială sau totală.
Ex: Femei din tribul Mursi
Interesantă este și modul de a face distincție, din punct de vedere cromatic între bărbat și femeie, fără să reprezinte în vreun fel superioritatea cuiva. În Egiptul antic de exemplu, pigmentul pielii îl vedem bine diferențiat (în picturi pielea femeii este mai deschisă la culoare decât cea a bărbatului). Importanța îngrijirii pielii este pomenită în mai multe scrieri. Pentru catifelarea pielii foloseau nisipul fin pentru exfoliere, apoi uleiul de măsline. Se menționează machiajul ochilor, conturul lor fiind întâlnit la ambele sexe în scop de protecție (soare, nisip, vânt) dar și religios. Femeile iși fardau și ploapele, cel mai adesea în tonuri de verde și albastru.
Prin lucrarea lui “Doriforul”, Policlet ne arată idealul frumuseții antice grecești. Eticul și esteticul erau echivalente, iar raportul între bun și frumos era unul echilibrat, deci armonios. Acest ideal uman îl vedem, cu predilecție în perioada lui Pericle (495-429 î.Hr.), promovat sub toate formele artistice existente atunci; teatru, arhitectură, sculptură, ceramică … .
Ex: Policlet, “Doriforul”
În insula Creta, care o buna bucată de timp a fost autonomă, descoperim , prin lucrările “Zeița cu șerpi” și “Prințul cu flori de crin”, alte detalii care erau importante societății respective. Găsim femeia cea care impune ca ideal, o găsim fardată, cu părul cârlionțat și cu sânii descoperiți, iar bărbatul, cu talia subțire și evident cambrată, cu același păr lung și ondulat.
Ex: “Zeița cu serpi”, “Prințul cu flori de Crin”
O importanță a felului în care arată, dar și o mai clara distincție a clasei sociale o remarcăm la populația din Roma antică. Ținuta impozantă obținută cu ajutorul togii, ori costumul soldatului prin care erau evidențiate bărbăția, masivitatea și stăpânirea de sine a cetățeanului român, trupul viguros, pomeții evidențiați, gâtul gros și umerii lați ne creionează tiparul bărbatului cuceritor. Femeile aveau coafuri supradimensionate cu ajutorul meșelor confecționate din părul sclavelor nordice (de aici și moda părului blond), ochii fardați și pielea îngrijită, adeverind interesul pentru igienă. Existența numeroaselor băi publice argumentează, cel puțin teoretic, interesul deosebit care era acordat îngrijirii trupului.
Ex: Fresce Pompei
O evidentă preocupare a artișilor pentru reproducerea în mod simbolic sau real a nuanțelor pielii, o întâlnim abia prin sec. al XV-lea, în Prerenaștere / Renaștere. Redarea ascetismului omului transfigurat și simbolic din iconografia bizantină rămâne o latură artistică distinctă, artistul fiind preocupat de redarea conținutului teologic folosindu-se de mijloace plastice.
Ex: Icoane bizantine
În Europa occidentală, maeștrii, folosindu-se de pigmenți din ce în ce mai diversificați, reușesc să descrie în imagini “pulsul” societății oglindit pe chipurile personajelor lor.
Un lucru interesant și în permanentă schimbare îl reprezintă ce și cât din piele avea voie să fie la vedere. Astfel putem vedea rigiditatea contrareformei spaniole unde corpul era disprețuit și în consecință ascuns.
Ex: Alonso Sanchez Coello, ” Infanta Isabella Clara Eugenie”
În Italia, nudul lui Titian, “Venus din Urbino”, confirmă pe de o parte libertatea de care se bucurau artiștii, dar și interesul deosebit al acestora de a reda cu fidelitate imaginea trupului uman.
Din aceste canoane și proporții, se iese abia pe la începutul secolului al XX-lea odată cu noile curente artistice de avangardă.
Ex: H Matisse “Portretul cu dunga verde”, Pablo Picasso, “Femeie plângând”
De acum înainte, creativitatea artistului este cea care dictează modalitatea prin care acesta alege să surprindă cotidianul. Omul este același, deși l-am văzut redat diferit de-a lungul anilor. Subiectivismul artistului, mijloacele tehnice, constrângerile sociale ori religioase sunt o parte din factorii care au îmbrăcat în timp trupul uman dându-i expresivitate și individualitate.
Bibliografie:
Adriana Botez Crainic, Istoria artelor plastice, ed. Didactică și pedagogică, București, 1997;
Adina Nanu, Artă, stil, costum, ed. Noi Media Print, 2007;
Umberto Eco, Istoria frumuseții, ed. Enciclopedia Rao, București, 2005.
Imagini:
Lect. Univ. Dr. Mariana Cîmpeanu
Facultatea de Arte, Universitatea Hyperion